DA’ CE ATATA GRABA?
Dupa ani de zile mi-a zis Maria ca la primele intalniri miroseam a Domestos. Weeeeeell, that was an embarassing moment… Asta se intampla in uikend cand aveam ritualu’ meu de curatare a casei, ritual generat de frica mea de bacterii -> ca nu o sa ma simt bine -> ajung la spital -> o sa mi se zica ca am o boala de care nu a mai auzit nimeni pana atunci -> consulatii la care participa o clasa intreaga, cu mine ca material de studiu -> pana ajung inapoi in namol, bineinteles, in namolul de Techirghiol.
Intr-un uikend din asta magic, plin de Domestos, ma intalnesc cu Maria in parc. Parcul Morarilor, in Pantelimon, parc ce era in fata blocului meu. Era in primele saptamani de “dating”. Io funny, pus pe impresionat, scoteam din mine vrajeala de cea mai buna calitate, in timp ce ne roteam in jurul unui mini-lac. Facusem deja vreo 2 ture cand i-am zis:
– Uite…, aici, in blocu’ asta, sus, acolo, stau io. La etaju’ 9, unde-s ferestrele alea deschise, e apartamentu’ meu (in care stateam cu chirie, desigur, caci eram lipit pamantului de saracie). Ferestrele erau deschise ca sa nu mai miroasa a Pronto si Domestos 
. Continui, plin de speranta:
– Daca ai obosit, putem merge sa bem un suc la mine, sau ceva de genu’ asta. Nu mai stiu exact ce motiv am bagat. Maria, nepasatoare si rece:
– Nu, nu am obosit, hai sa ne mai plimbam.” 
Ne mai rotim o data. Io nici macar nu mai ascultam ce zicea. Incercam sa gasesc un alt light-motiv sa mergem sus, la apartamentu’ cu geamuri deschise. 
Nu mai stiu cum am schimbat subiectu’, dar tin minte ca am mai intrebat o data. Maria a dat cu “reject”. Din nou. Si asa am continuat turu’ in juru’ mini-lacului. Deja facusem sant pe acolo pe unde ne plimbam. Pensionarii vecini se tot uitau la mine, intrebandu-ma din ochi: “Ce naiba faci? Cat o mai plimbi? Du-o naibii in casa…”
Io citisem carti motivationale de cand eram mic, sa nu renunti daca vrei ceva, bla bla bla, cand iti doreşti ceva cu adevarat, tot universul conspira pentru îndeplinirea visului tău, cacaturi din astea… Asa ca, zic, hai sa mai fac o incercare. Nu mai stiu ce vrajeala am mai bagat, la care Maria:
– Da’ ce, ma, te muti maine? Ce tot insisti atata?
Pe mine m-a bufnit rasu’. Radeam in hohote pe interior, in timp ce, desigur, la exterior, luasem o mina surprinsa ca ei i s-a parut ca insist. Adica cum? De ce as insista? Poate ai inteles gresit intentiile mele…
Si de atunci, de 16 ani incoa’, de cate ori insist cu un subiect, de orice natura, Maria imi raspunde, in amintirea acelor momente: “Da’ ce, ma, te muti maine?” 