Bucătăria, mon amour
Primele întâlniri. Câteva ieșiri în oraș, salariu mic, de proaspăt absolvent => buget limitat => așa că, inevitabil, ajungem și la invitația la cină. La Maria Ali acasă (de fapt, o garsonieră), într-un bloc de garsoniere, plin de pensionari, în Pantelimon.
În garsonieră
La fel ca la prima întâlnire, în casă ordine și curățenie. Întreb dacă pot să ajut, sperând să zică „nuuuuu, chiar nu e nevoie, mă descurc”, ceea ce se și întâmplă. Asta îmi dă ocazia să dau la „Sport”, emisiunea de 10 min de după știrile de la ora 19. P’atunci, demuuuult, în sport nu erau Becali, Borcea și alții, ca atare, știrile de sport nu erau încă manelizate.
De undeva, habar n-am de unde, căci nu am atenție distributivă, apare o masă albă din plastic alb, rotundă, cu un singur picior, în mijlocu’ camerei. Fiind o garsonieră era practic în mijlocu’ locuinței, dar nu are rost să intru în detalii tehnice. Peste masă, se ivește o față de masă albă, apretată. Nush de unde lua apretu’ ăla, da’ mă învinețea când mă atingeam de ea, atât de tare era. Old style, mi-a plăcut.
Pe rând, apar diverse chestii de mâncat. Miroseau foarte bine. Mă abțin, nu gust. Mâncam amândoi, ca o echipă, mi-am zis. Maria era un pic agitată, era pusă pe impresionat. Nush de ce… căci ce conta pentru mine, era, de fapt, frumusețea interioară… probabil că nu știa, p’atunci…
Prima îmbucătură
După ceva timp, masa e gata, totu’ arăta și mirosea fooooaaarteeee bine. Ne urăm poftă mare… și începem să mâncăm. Iau prima gură… pauză… mestec… și mestec… încerc să îmi dau seama ce naiba mănânc… nu putea fi porc, căci Maria știa că eu nu mănânc așa ceva… înghit, până la urmă. Maria zâmbea, mânca cu grijă, era degrabă creatoare de conversație. Io, zâmbeam, dar, în realitate, mă concentram să îmi dau seama ce naiba mănânc.
Mai iau o îmbucătură. Mestec, mestec. Senzația îmi era neplăcută… Mă tot gândeam, dacă să îi stric seara Mariei, sau să îndur ca un erou… Și, cum nu aveam costumu’ de super-erou pe dedesuptul hainelor de corporatist, zic:
— Auzi, ce mâncare e asta? Adică, mai bine spus, ce carne e asta??????
— E mâncărica de nușce… are măruntaie de pui…
Io, pauză, mă gândeam dacă se vedea deja pe fața mea că mi se făcuse rău. Mă bufnea râsu’ de situație, îmi treceau prin cap tot felu’ de scenarii, care de care mai ciudățele… îmi dădeam seama că o voi pune într-o situație jenantă dacă voi spune că nu îmi place… hhmmmm… grea decizie.
O dau la câini
— Nu te supăra, da’ io nu pot mânca așa ceva… nu că n-ar fi gustoasă, dar mie, personal, nu îmi plac măruntaiele de pui… Aaaahhhhh, nu de acu’, stai fără de grijă… de mic copil am problema asta… altfel mâncarea e foarte bună.
Nu știam cum să o dau că problema e la mine, nu la mâncare… Maria se oprește din mâncat. Se schimbă la față. Îmi ia farfuria, se ridică de la masă, merge spre bucătărie:
— Bine, atunci o să o dau la câini, ce să fac… dacă nu îți place, nu îți place, ce pot să fac… las’ că o dau la câini…
Io, râdeam în sinea mea, îmi dădeam seama că…
ne lipsesc, la amândoi, un număr egal de țigle de pe casă, doar că în părți diferite ale casei.
Lumina de pe hol
Seara, ieșim la o plimbărică. Aveam parcu’ IOR aproape. Ca de obicei, după ce eram gata, trebuia să mai stau cam juma’ oră îmbrăcat, în picioare, lângă ușă, căci apucam să mă încalț, până era și ea gata. Ies din garsonieră, o las pe ea să închidă ușa, căci era casa ei, pân’ la urmă. Nu ajunsesem la schimbu’ de chei, încă.
Când închide ușa, îi atrag atenția că a lăsat lumina aprinsă pe hol. Când zic hol, mă refer practic la juma din garsonieră.
— Așa las io lumina aprinsă când plec seara undeva, ca atunci când mă întorc să nu mă sperii — zice Maria, nonșalantă, și trece la alt subiect.
Io, venind dintr-un mediu familial în care 80% din observații erau că nu am stins lumina când am ieșit din cameră, sau că nu am închis ușa și se face curent / pierde căldură, un astfel de gest mi se părea de-a dreptu’ „burgeois”…
În amintirea acelor momente, d’acu’ 15 ani, chiar și în zilele noastre, atunci când ieșim din casă și tre’ să închid io ușa casei, las lumina aprinsă pe hol… Țin ușa întredeschisă cât să observe Maria că am lăsat lumina aprinsă… mă uit spre ea, zâmbesc și îi zic:
— Ca să nu te sperii când te întorci, mă gândesc…