Brăila îmi curge prin vene
Uikend din vremuri mai tinerești, vremuri de demult. — Hai, zic, și dau să pun mâna pe un treining de-al meu mai vechi, de cartier, unu’ mai râpciugos, pe care Maria oricum avea boală, și tot zicea că mi-l aruncă, că-i vai de mama lui.
— Eeeehhhhhh, nu așa, ca țărăneții, zise Maria. Ne îmbrăcăm și noi frumos, că mergem la o plimbare pe „strasse”, ca oamenii…
Nu prea înțelegeam rostu’ să mă îmbrac frumos, în sensu’ de a-mi pune hainele „bune”, dar știam că oricât aș comenta, ar fi doar o pierdere de timp, căci până la urmă tot m-aș îmbrăca cum vrea ea. Ieșim până la urmă, cocheți, spre centru’ Bucureștiului.
Ca Țanța și Costel
Fiind în faza tineri și săraci lipiți pământului, mergeam mult pe jos. Așa ajungem noi pe Magheru, pe bulevard, pe lângă Mec, ca Țanța și Costel, mergând agale și povestind tot felu’ de prostii.
Din față, o mândră donșoară venea spre noi. Avea mersu’ legănatu’, o cămașă decoltată, un zâmbet șmecherit, cu o privire directă, spre mine. Io mă uit spre ea; zâmbesc, de asemenea, cu zâmbetu’ meu tâmp. Recunoscusem personaju’.
Magheru și Calea Victoriei erau zone în care diverse donșoare mă abordau mereu în engleză, crezând că sunt străin. Când le răspundeam, râzând, în română, se îndepărtau degrabă. Cine a mai văzut chinez vorbind română, până la urmă… Doamne fere’!
Vai, ce bărbat frumos
Și când ajunge donșoara în dreptu’ nostru, o apucă strechea și zice: „Vai, ce bărbat frumos.” Pe mine mă bufnește râsu’. Voiam să mă uit în spate să văd la cine se referea.
Dar nu am apucat să mă întorc. Maria, care era la brațul meu, se smucește și se întoarce spre ea: „Auzi, fa, tu-ți xxxxxx, cum îți permiți să bla bla bla, tu te dai la bărbatu’ meu?”
Io, șock și groază. Mai că nu avea mâinile în brâu. Îi fac: „shhhhhh, taci mai din gură, că ne aude toată lumea”.
Prin lume referindu-mă la oamenii din stația de la Mec, care se și întorseseră, mirosind a scandal și sânge…
Aia se întorsese și ea, zâmbind în continuare șmecherește și uitându-se spre mine, dar nu îi răspundea nimic. Maria continuă și mai aprig. Până când respectiva donșoară s-a întors în treaba ei.
Io consternat, ridic mâinile spre cer, a mirare, întrebând, fără vorbe: „heyyy, ce naiba a fost asta?” La care Maria, dorind să aibă ultimu’ cuvânt: „Păi, pe mine să nu mă facă aia!”
Și așa, mi-am dat seama ce am acasă.
Că deși am scos fata din Brăila, nu o să pot vreodată scoate Brăila din ea. Din fata mea.
