Cum nu am mai ajuns la piscină
Vine un moment în viața oricărui om în care tre’ să-și facă abonament la sală. Care e cel mai convenabil abonament? Corporatiști fiind, orientați spre eficiență, cel puțin pe hârtie, desigur că ne-am luat din ăla de un an… Pfff, păi ce? noi suntem fraieri?
Așadar, ne facem amândoi abonament. La Uarldklas. Că mnnnnnaaaa, nu pot să o duc pe Maria la maghernițele de cartier… Antrenor personal, etc… tot tacâmu’… pentru o lună… Celelalte 11 luni… terase, restaurante, distracție, orice, în afară de sală… dar nu despre asta e vorba în această poveste… dar tre’ să îmi vărs și io nădufu’ cumva…
Pontul de la recepție
În luna asta magică, sau în luna noastră de miere în relația cu sala, am tot constatat că e mereu aglomerat la piscină. Fiind de la țară, zic să apelez la o unealtă veche, de când lumea: pontul. De la cine? De la recepționere.
Așa că, în momentu’ în care io și Maria ajungem la recepție să predăm chei vestiar și altele, mă bag în seamă.
Io, către recepționeră: Nu vă supărați, donșoară, aveți cumva idee când am putea să găsim și noi mai liber la piscină? Bla bla bla… despre cât de aglomerat e tot timpu’…
Donșoara cre’ că avea un senzor de țăraneți care i se activase când am abordat-o, căci am văzut-o dându-și ochii peste cap în interioru’ sufletului ei, deși… în realitate, zâmbetul artificial era la locu’ lui… și așa, cu sictiru’ de rigoare, deschide gura să zică ceva…
Domnișoara de lângă Maria
Și așa a rămas recepționera, cu gura deschisă. Căci, un răspuns, un sunet, a venit, de fapt, de lângă Maria, care era în stânga mea…
— Dacă doriți să găsiți mai liber la piscină, puteți veni de dimineața… eu așa vin, înainte de muncă și suntem maximum 2-3 persoane…
Când mă uit, o donșoară/piți zâmbitoare, ce era lângă Maria, în stânga ei, degrabă ajutătoare de suflete ce au nevoie de informații, tocmai își termina fraza zâmbind…
Umblă vorba prin sat că, mnnnaaa chipurile, respectiva donșoară ar fi bruscat suava mână a Mariei, în încercarea ei de a răspunde… cât mai prompt… (tre’ s-o cred pe Maria la faza asta)
Io, șockkk. Atâta acuratețe a informației. Atâta generozitate să împărtășești informații utile. Uaaauuuu. Așa ceva găsești atât de rar… nu ai cum să nu apreciezi acest gest…
Dau și io, la rându’ meu, să deschid gura să răspund în semn de mulțumire… Deschid gura și din nou aud cu totu’ și cu totu’ altceva, decât ce era în mintea mea:
Noi nu putem veni de dimineața, din păcate…
…o aud pe Maria, care își și recâștigă spațiul personal printr-un gest al mâinii destul de evident, ca să nu zic agresiv…
Scena se încheie cu donșoara plecând în grabă, recepționera fericită că nu a mai fost nevoie să răspundă, Maria zâmbind mulțumită, iar io uimit de cum întreaga situație s-a lămurit, deși nici io, nici recepționera, ce inițiasem acest dialog, nu am apucat să spunem ceva…
