Alhambra – din ciclu’ palate si gradini ca-n povesti
Putin context:
Musulmanii au cucerit pe la 711 aproape toată Spania. În anul 756, s-a creat Emiratul de Cordoba, condus de Abderraman I, ce facea parte din dinastia Omeiada de la Damasc. Emiratul guverna tot Al-Andalus (asa ziceau arabii Spaniei musulmană, nu doar actualei zone Andaluzia). Acesta s-a transformat în Califat odată cu Abderraman al III-lea (în 929).
După dinastia Omeyyadă, au urmat dinastiile berbere ale Almoravizilor și Almohazilor.
În timpul declinului Almohazilor, musulmanii pierd Cordoba în 1236 și Sevilla în 1248.
Musulmanii se retrag în Granada, unde începe dinastia Nasridă în anul 1238. În 1492, creștinii, prin Regii Catolici, cuceresc Granada, iar astfel dominația musulmană în Spania se termină.
Ma intorc la subiectu’ de azi, Granada si Alhambra:
După ce marile orașe precum Cordoba și Sevilla au căzut, Granada a rămas singura „insulă” musulmană într-o mare creștină.
Cel care a profitat de acest haos a fost un nobil arab ambițios din tribul Banu Khazraj, pe nume Muhammad ibn Yusuf ibn Nasr — cunoscut mai târziu ca Muhammad I sau Ibn al-Ahmar („Fiul Celui Roșu”). Nu era din nicio dinastie berberă ca Almoravizii sau Almohazii, ci un arab care a știut să citească momentul: în timp ce fostul imperiu Almohad se destrăma, el a unit triburile arabe rămase în sud și a intrat în Granada în 1238, proclamând-o capitală a noului Regat Nasrid.
Dar Muhammad I știa că este un lider mic într-un veac al marilor regi creștini. Soluția lui a fost un calcul rece și pragmatic: a acceptat să devină vasal al regelui Castiliei, Ferdinand al III-lea — același care tocmai cucerise Córdoba — plătindu-i tribut anual și trimițindu-i chiar trupe la nevoie. În schimb, a câștigat ceva mai prețios decât orice bătălie: timp. Și cu acel timp, a început să construiască.
Pe dealul Sabika existau deja ruinele unei vechi fortărețe. Legenda spune că din cauza culorii pământului și a faptului că muncitorii lucrau noaptea la lumina torțelor, zidurile păreau roșiatice. Astfel a primit numele de Al-Hamra („Cea Roșie”).
Alhambra nu a fost doar o casă de lux, ci un oraș fortificat (medina). Ea era împărțită în trei zone clare:
• Alcazaba: Zona militară, cu turnuri de veghe, unde stătea garda regală.
• Palatele Nasride: Aici se afla inima puterii și a frumuseții (Palatul Comares și Palatul Leilor).
• Generalife: Grădinile de relaxare, aflate puțin mai sus, unde sultanii se retrăgeau pentru a scăpa de stresul curții.
Pentru că Nasrizii știau că sunt mult mai slabi militar decât regii creștini, au folosit arta pentru a impresiona. Filosofia lor era:
„Dacă nu îi putem învinge prin forță, îi vom uimi prin rafinament.”
• Matematică și Poezie: Pereții nu sunt decorați doar cu forme geometrice, ci și cu versuri și citate din Coran, sculptate în stuc (un amestec de gips și var). Pe lângă versurile poetice, există o frază care apare de peste 9.000 de ori pe pereți:
“Wa lā gāliba illā-llāh” („Nu există învingător în afară de Dumnezeu”)
• Apa ca oglindă: Apa era adusă de la 6 km distanță printr-un sistem ingenios de apeducte. În curțile interioare, apa nu era doar pentru răcoare, ci funcționa ca o oglindă, dublând vizual înălțimea arcadelor.
Punctul central de atentie, Curtea Leilor: Construită mai târziu, în secolul XIV, de către Mahomed al V-lea, această curte reprezintă apogeul artei nasride. Cei 12 lei de piatră care susțin fântâna centrală simbolizează cele 12 triburi ale Israelului (fântâna fiind un cadou de la comunitatea evreiască) sau cele 12 semne zodiacale, demonstrând cosmopolitismul Granadei de atunci.
În 1492, ultimul sultan, Boabdil, i-a predat cheile cetății regilor catolici Isabela si Fernando. Povestea spune că, în timp ce pleca spre exil, Boabdil s-a oprit pe o colină să mai privească o dată Alhambra și a început să plângă. Mama sa, probabil sora cu mama lu’ Stefan cel Mare, o figură autoritară, i-ar fi spus tăios:
“Plângi acum ca o femeie pentru ceea ce n-ai știut să aperi ca un bărbat!”
Spre deosebire de alte monumente care au fost dărâmate, regii creștini au fost atât de impresionați de frumusețea Alhambrei încât au ales să locuiască în ea. Carol al V-lea și-a construit chiar un palat renascentist chiar în mijlocul complexului, ceea ce, deși a stricat unitatea stilistică, a salvat restul structurii de la distrugere.
Nea Carol l-a comandat cand a venit in luna de miere cu Isabela a Portugaliei (atentie ca e diferita de cea care a cucerit Granada). O fi vrut sa o impresioneze pe Isabele, ce sa zic. Ca pe noi nu ne-a impresionat. Probabil o fi dat un avans sa se faca ceva frumos in numele lui, asemenator palatelor nasride de langa, si a plecat; avand muncitori din Dacia, e posibil sa fi tot ramas fara materiale, de aia a si ramas neterminat pana in secolu’ 20.
Astăzi, Alhambra rămâne cel mai bine conservat palat islamic din lume, un testament de piatră al unei civilizații care știa că timpul ei se scurge.
Am fi vrut sa putem descrie si frumusetea locului, asa cum povestim istoria lui. Orice am spune, nu ar fi suficient. Pe langa frumusetea vizuala pe care speram ca am surprins-o in poze, e si un miros floral de la gradini, iar cand e liniste (cand te indepartezi de hoardele de turisti) poti auzi susurul apei curgand spre sau dinspre fantani…
Ceva frumos! De vazut! ☺️😍❤️