Mary cea cu vino-ncoa sau WonderWoman?

Io și cu Maria alergam împreună de ceva timp. De obicei, io alerg la maraton (42,195 km), iar Maria la semimaraton (21,1 km).

Maria s-a apucat prima, cu un grup de colegi de muncă. Io am fost cooptat mai târziu… după o serie de scrisori primite din partea colegilor ei care mă rugau să vin și io, ca să nu îi mai întrebe Maria de KPI… Glumesc… chiar era o super echipă!

Io eram destul de învățat cu alergatu’. Atunci când aveam examene de centură (arte marțiale), alergam de la Techirghiol până la Eforie Nord și înapoi, în fiecare dimineață. Dacă nu aveai condiție fizică, deveneai, practic, o țintă statică pentru 10-15 luptători consecutivi al căror singur scop era să te pună la pământ.

Făcând parte din generația „corpo”, noi ne facem un plan la începutu’ fiecărui an cu tot ce vrem să facem în acel an, aka Dream Chart Fam Ali. Aici integram planu’ de alergări care include, în mod inevitabil, o alergare internațională.

De obicei, ne hotăram asupra cursei internaționale cu 3-4 luni înainte de alergare. Rezultatul e același pentru amândoi. Alergam, terminam cursa, celebram, facem planuri pentru alte alergări.

Antrenamentul (sau lipsa lui)

Diferența între noi doi e… la pregătire. Io îmi fac un plan pe săptămâni, cuprinzând număr de km, viteză, etc. După care mă țin de el, alergând în parc sau la sală. Când mă duc la antrenament, înainte să ies din casă, o întreb și pe Maria dacă vine și ea. Ea are un set de răspunsuri standard, zâmbind către mine:

– Nu, du-te tu, că io mă întâlnesc cu o prietenă / am programare la coafor / mă simt obosită de la muncă, etc.

Io: Ar trebui, totuși, să te antrenezi, măcar un pic, mai e destul de puțin…

Maria: No worries, lasă că mă descurc io…

Reykjavík

Alergare în Reykjavík, Islanda. Traseul este comun între maraton și semimaraton. Pornim din același loc, dar în grupe separate, diferența la start între noi fiind de maximum 15 minute.

Io pe drum începusem să mă îngrijorez. Știam că nu se antrenase. Deloc. Nada. Zero. În mintea mea mi-o închipuiam așezată pe o bordură, pe la km 10, plângând că nu mai poate, ori accidentată, etc. Începuse să mă mustre conștiința că nu am așteptat-o să alergăm împreună, să o încurajez, susțin, etc.

După km 12 urma o buclă de 3 km dus pe o parte a șoselei, și încă 3 de întors pe partea cealaltă, astfel încât la întoarcere îi vedeai pe toți de pe partea opusă. Mi-am zis că asta e șansa mea să o văd pe Maria, dacă nu o vedeam era nasol… ar fi trebuit să mă întorc pe traseu să văd ce e cu ea.

După ceva timp o văd pe Maria. Alerga, țopăia mai mult, cu căștile pe urechi, cântând.

Io, țipând: Maria! Maria! Maria Ali!

Ea, nimic, țopăia în lumea ei în continuare; într-un final, după semne disperate din partea mea, mă vede.

Io: Ce faci? Ești bine? Cum te simți?

Sunt bine, sigur, de ce întrebi???

Io: Bravoo! Ne vedem la final… în sinea mea dădeam ochii peste cap: auzi? Da’ de ce întrebi? În condițiile în care nu s-a antrenat deloc…

La finish, io, terminat fizic, la propriu. Mă mir că nu mi-a dat nimeni niciun ban pe drum, la modu’ în care îmi târam un picior. (Sau nu o fi ajuns moda asta la ei?). Aflat ulterior că aveam un fel de fractură la șold din cauza suprasolicitării. O sun pe Maria.

Io: Ce faci? Pe unde ești?

Maria, plină de energie și râzând: heyyyy, felicitări, bla bla, vezi că-s la Hard Rock Cafe. Te aștept sus… au vrut ăștia să mă facă… să îmi zică, sanki, că nu au loc, da’ m-am descurcat și am făcut rost… hai repede că te aștept ca și când…

Io închid… shockkk și foarte plăcut surprins…. râdeam în sinea mea că io mă îngrijoram pentru ea… A terminat cursa fără niciun antrenament….. Incroyable!!!… Și acu’ e plină de energie…

Mă opresc… Un moment de reflecție… io cu cine sunt căsătorit până la urmă???

Cu Mary cea cu vino-ncoa sau cu the WonderWoman??