Da’ ce atâta grabă?
După ani de zile mi-a zis Maria că la primele întâlniri miroseam a Domestos. Weeeeeell, that was an embarrassing moment…
Asta se întâmpla în uikend când aveam ritualu’ meu de curățare a casei, ritual generat de frica mea de bacterii → că nu o să mă simt bine → ajung la spital → o să mi se zică că am o boală de care nu a mai auzit nimeni până atunci → consultații la care participă o clasă întreagă, cu mine ca material de studiu → până ajung înapoi în nămol, bineînțeles, în nămolul de Techirghiol.
În Parcul Morarilor
Într-un uikend din ăsta magic, plin de Domestos, mă întâlnesc cu Maria în parc. Parcul Morarilor, în Pantelimon, parc ce era în fața blocului meu. Era în primele săptămâni de „dating”.
Io funny, pus pe impresionat, scoteam din mine vrăjeala de cea mai bună calitate, în timp ce ne roteam în jurul unui mini-lac. Făcusem deja vreo 2 ture când i-am zis:
— Uite…, aici, în blocu’ ăsta stau io. Sus la etaju’ 9, unde-s ferestrele alea deschise, e apartamentu’ meu (în care stăteam cu chirie, desigur, căci eram lipit pământului de sărăcie).
Ferestrele erau deschise ca să nu mai miroasă a Pronto și Domestos. Continui, plin de speranță: „Dacă ai obosit, putem merge să bem un suc la mine”, sau ceva de genu’ ăsta. Nu mai știu exact ce motiv am băgat.
Maria, nepăsătoare și rece: „Nu, nu am obosit, hai să ne mai plimbăm.”
Turul mini-lacului
Ne mai rotim o dată. Io nici măcar nu mai ascultam ce zicea. Încercam să găsesc un alt light-motiv să mergem sus, la apartamentu’ cu geamuri deschise.
Nu mai știu cum am schimbat subiectu’, dar țin minte că am mai întrebat o dată. Maria a dat cu „reject”. Din nou. Și așa am continuat turu’ în juru’ mini-lacului. Deja făcusem șanț pe acolo pe unde ne plimbam.
Pensionarii vecini se tot uitau la mine, întrebându-mă din ochi: „Ce naiba faci? Cât o mai plimbi? Du-o naibii în casă…”
Io citisem cărți motivaționale de când eram mic, să nu renunți dacă vrei ceva, bla bla bla, când îți dorești ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău, căcaturi din astea…
Încă o încercare
Așa că, zic, hai să mai fac o încercare. Nu mai știu ce vrăjeală am mai băgat, la care Maria:
Da’ ce, mă, te muți mâine? Ce tot insiști atâta?
Pe mine m-a bufnit râsu’. Râdeam în hohote pe interior, în timp ce, desigur, la exterior, luasem o mină surprinsă că ei i s-a părut că insist. Adică cum? De ce aș insista? Poate ai înțeles greșit intențiile mele…
Și de atunci, de 16 ani încoa’, de câte ori insist cu un subiect, de orice natură, Maria îmi răspunde, în amintirea acelor momente: „Da’ ce, mă, te muți mâine?”