Dota

Am auzit mereu despre dota în comunitatea noastră. Niciodată nu m-a interesat ce e. Probabil, pentru că la majoritatea întrebărilor, răspunsul invariabil era: „că așa e / așa se face la noi / asta e tradiția noastră”, iar asta era peste putința mea de acceptare. Știam doar că e ceva legat de nuntă și că implică ceva daruri.

A venit și acel moment t0 al vieții, respectiv, căsătoria religioasă, când m-am lovit de acest subiect. La început, am crezut că va fi ușor. Auzisem de la rude și prieteni că majoritatea mirilor dau miresei ceva simbolic, ori sume relativ minore de bani.

Zic, nu e mare greutate. Nu-i problema. O rezolv cu ușurință. Ziceam asta pentru că io nu realizasem p’atunci cu cine mă căsătoresc.

Întâlnirea cu Imam-ul

Destinul ne-a scos în cale un Om luminat, un Imam, ce ne-a explicat într-un mod foarte calm și frumos, rolul dotei în viața socială a musulmanilor. Cum aceasta are rolul de a proteja soția în cazul în care soțului i se întâmplă ceva, pentru a nu fi la ananghie și a se putea descurca o anumită perioadă de timp, și cum acești bani/valori sunt doar dreptul ei, nu fac parte din averea comună a familiei.

Maria, care este o fire degrabă căutătoare de clarificări, atât a așteptat, și a început cu întrebările specifice. „Păi, cam câte luni mai exact? Și când spuneți să se descurce la ce vă referiți de fapt? etc”. Deja știam că, în timp ce asculta, ea începuse să determine în cap cam care este suma cu care ea se poate „descurca”.

Negocierea

Și uite așa, după întâlnirea cu Imam-ul începe „negocierea” între mine și Maria, în care orice argument de-al meu de reducere a sumei era combătut cu „ai auzit ce-a zis Imam-ul” sau „sună-l pe Imam să vezi ce părere are de propunerea ta”.

Cre’ că 6 luni mai târziu am terminat de plătit ratele la dota aia. Deee…

Mi-am luat nevasta cu costuri de „supraviețuire” mari.

Partea funny a fost când ne-am luat casa și a trebuit să scoatem tot ce aveam prin buzunare, plus să ne creditam.

Maria: Păi, uite, pun și io dota mea ca să ne creditam mai puțin.

Io zic: Nu trebuie, aia-s banii tăi. Faci ce vrei cu ei. Daaaaar, dacă vrei să îi bagi la casă sunt bineveniți.

Bucătăria

Ne luăm casa, într-un final. După ceva timp Maria se trezește că nu mai are dota în cont și mă întreabă când i-o reconstitui.

Io: din păcate, nu mai pot să reconstitui dota, dar uite cum putem face: pentru echivalentul dotei putem separa o parte a casei care să fie doar a ta, în care io să nu intru. Bucătăria. Ce zici?

Azi, 11 ani! La mulți ani, tot zâmbăreți și fericiți, tot împreună.