Originile
Cre’ că undeva prin adolescență mi-am dat seama că ceea ce contează, de fapt, sunt acțiunile oamenilor, și nu vorbele sau părerile lor. De asemenea, am decis că ceea ce contează, pentru mine e părerea mea despre mine. Mi se părea amuzant când vedeam câtă importanță dau alții părerilor altora. Ca atare, în liceu și facultate, “mi-am făcut mâna”, lucrând cu reacțiile/prejudecățile oamenilor. Spuneam tot felu’ de lucruri, de obicei ciudățele, ca să văd reacțiile celorlați legate de diverse situații ipotetice pe care le inventam despre mine. Nușiu de unde atâta siguranță de sine, mai ales la vârsta la care oamenii caută validarea externă, includerea în grupuri jmechere… Dar, asta e o altă poveste.
Astfel, obișnuindu-mă cu tot felu’ de scenarii și răspunsuri, mi-am format o arie destul de restrânsă de posibilități ca cineva să mă surprindă în cadrul unei conversații. Acel cineva chiar trebuia să fie “altfel”.
Prima Întâlnire cu Maria, și Prima Surpriză, Primul Semn că e ceva “în neregulă”. Maria întreabă “Din partea cui sunt florile, ca să știu pe cine să pup”. Io mă gândeam în sinea mea “Cine ar putea să fie atât de “dezaxat” social, încât să pună o întrebare prin care ar fi putut pune pe cineva, respectiv pe mine, într-o situație jenantă??? Loved that!!!
Eeeiiii, dar cum am ajuns la această întrebare a Mariei?
Ne-am întâlnit pentru prima oară pe 13 august, la un blind date, împreună cu un cuplu ce ne-a făcut cunoștință. Căci, mnnnaaa, când ești căsătorit cam ai boala pe ăstia holtei și îi tot bați la cap să se cupleze, să se căsătorească și să termine naibii odată cu fericirea lor de oameni singuri. Și cum îi așteptam io pe cei ce intermediau această tranzacție, în fața blocului lor, odată îi văd ieșind ferchezuiți și un buchet mare de flori în mână. Io am crezut că au vreun botez ceva și au uitat de întâlnirea vieții. Dar, mnuuuuuu, n-a fost să fie! Așa am aflat că, practic, în afară de blind date o sărbătoream și pe Maria. Apropierea de 15 august, nici măcar nu îmi trecuse prin cap, darămite să mai și pregătesc vreun cado’. Io eram încântat, făcându-mi niște calcule că dacă nu îmi place fata, măcar mănânc mocca, c-așa-i tradiția, ca sărbătoritu’ să facă cinste. 🙈.
Trecem luăm și mireasa, scuze, fata, cu un taxi, și pornim spre mall, București Mall, să sărbătorim. La coborâre din mașină, cuplul îi dă donșoarei sărbătorite buchetul, cu urările de rigoare. Io foarte natural, zâmbeam ca și cum buchetu’ era și din partea mea, apropiindu-mă de cuplu pentru a fi vizibil, dar rămânând totuși cumva în planu’ doi, vrând să sugerez, prin limbajul non verbal, modestie și bun-simț, desigur. Clar nu era cazu’ meu, da’ ea nu avea de unde să știe asta, încă. Nici nu ziceam nimic, ca să nu mint, totuși!
Ca și context, io aveam o experiență de câțiva ani, liceu și facultate, în care oferirea de flori, de alți colegi mai bine crescuți, către profesori, mi-o asumam fără nici o jenă, în sensul că țipam din spate, de la peluza cu elevi “de elită”, “florile e din partea clasei, duamna”… Nu era un subiect important pentru mine, nici nu consideram vătămarea celor afectați relevantă, ca să am mustrări de conștiință.
Și cum jubilam io în filmu’ meu că o fac pe donșoara Maria să îmi mulțumească, deși n-avea de ce, aud o întrebare trezitoare la realitate: “Din partea cui sunt florile ca să știu pe cine să pup?”
Io: Sayyyyy whattttttttt????? Cine întreabă așa ceva??? Ce e cu fata asta??? Hu ar iu, Maria??? Iar asta a fost doar începutul captivației mele.
Ultimu’ semn, (în sensu’ în care au mai fost și altele de-a lungu’ întâlnirii), a fost în drumu’ de întoarcere spre casă, la finalu’ ieșirii în care nu i-am luat flori… 🙈
Cuplu’ care ne făcuse cunoștință era mai în față, iar noi, ca doi porumbei, mai în spate. După tot felu’ de întrebări standard care mă plictiseau, ajungem la ceva ceva ce îmi atrage atenția.
Ea, adică Maria: Auzi, da’ tu tot îmi zici că pleci în uikenduri la mare să te distrezi cu prietenii, da’ tu cât câștigi și cam cât pui deoparte???
Io, shockkkkk, nu mai întâlnisem pe nimeni atât de direct, care să te întrebe cât pui deoparte la prima întâlnire, (hohotele interiorului meu îmi făceau grea exprimarea în vorbe) zic: Păi câștig xxx lei, și cheltuiesc mai mult, că mai am niște chestii în afara jobului… De pus deoparte, exclus, nu pun nimic….
Ea, moralizatoare: “hmmmmmmm, păi nu e bine, bla bla bla”, ca și cum nu era evident că e nu e ok să cheltui 200% din salariu… dar să îți zică cineva asta la modu’ “caring”/serios…. la prima întâlnire… eeeeiiiiii bine, asta chiar a fost un shockkkk…
Și atunci, într-un colț absconcs al minții mele s-a născut o mică rotiță ce a născocit un pui de gând: “o fată din asta îți trebuie, Cetine! o fată din asta îți trebuie, Cetine!” Iar în timp, această rotiță a crescut, influențându-le și pe toate celelalte, de la un moment dat au strigat toate în cor: “Asta e Fata, Cetine!”