CUM NU AM MAI AJUNS LA PISCINA
Vine un moment in viata oricarui om in care tre’ sa-si faca abonament la sala. Care e cel mai convenabil abonament? Corporatisti fiind, orientati spre eficienta, cel putin pe hartie 
, desigur ca ne-am luat din ala de un an…Pfff, pai ce? noi suntem fraieri? 
Asadar, ne facem amandoi abonament. La Uarldklas. Ca mnnnnnaaaa, nu pot sa o duc pe Maria la maghernitzele de cartier…. Antrenor personal, etc… tot tacamu’… pentru o luna… Celelalte 11 luni… terase, restaurante, distractie, orice, in afara de sala….dar nu despre asta e vorba in aceasta poveste… dar tre’ sa imi vars si io nadufu’ cumva…
In luna asta magica, sau in luna noastra de miere in relatia cu sala, am tot constatat ca e mereu aglomerat la piscina. Fiind de la tzara, zic sa apelez la o unealta veche, de cand lumea: pontul. De la cine? De la receptionere. Asa ca, in momentu’ in care io si Maria ajungem la receptie sa predam cheile de la vestiar si altele, ma bag in seama.
Io, catre receptionera: Nu va suparati, donshoara, aveti cumva idee cand am putea sa gasim si noi mai liber la piscina? Bla bla bla…despre cat de aglomerat e tot timpu’…
Donshoara cre’ ca avea un senzor de tzaranetzi care i se activase cand am abordat-o, caci am vazut-o dandu-si ochii peste cap in interioru’ sufletului ei, desi… in realitate, zambetul artificial era la locu’ lui… si asa, cu sictiru’ de rigoare, deschide gura sa zica ceva…Si asa a ramas receptionera, cu gura deschisa.
Caci, un raspuns, un sunet, a venit, de fapt, de langa Maria, care era in stanga mea…
– Daca doriti sa gasiti mai liber la piscina, puteti veni de dimineata… eu asa vin, inainte de munca si suntem maximum 2-3 persoane… Cand ma uit, o donshoara/pitzy zambitoare, ce era langa Maria, in stanga ei, degraba ajutatoare de suflete ce au nevoie de informatii, tocmai isi termina fraza zambind….
Umbla vorba prin sat ca, mnnnaaa chipurile, respectiva donshoara ar fi bruscat suava mana a Mariei, in incercarea ei de a raspunde… cat mai prompt… (tre‘ s-o cred pe Maria la faza asta)
Io, shockkk. Atata acuratete a informatiei. Atata generozitate sa impartasesti informatii utile. Uaaauuuu. Asa ceva gasesti atat de rar… nu ai cum sa nu apreciezi acest gest… Dau si io, la randu’ meu, sa deschid gura sa raspund in semn de multumire… Deschid gura si din nou aud cu totu’ si cu totu’ altceva, decat ce era in mintea mea:
– NOI… nu putem veni de dimineata, din pacate… o aud pe Maria, care isi si recastiga spatiul personal printr-un gest al mainii destul de evident, ca sa nu zic agresiv…
Scena se incheie cu donshoara plecand in graba, receptionera fericita ca nu a mai fost nevoie sa raspunda, Maria zambind multumita, iar io uimit de cum intreaga situatie s-a lamurit, desi nici io, nici receptionera, ce initiasem acest dialog, nu am apucat sa spunem ceva …