Viața la metrou
Aș zice că majoritatea e captivă în scrolling de telefon. Pe scaun sau în picioare, nu contează. E amuzant când vezi toți oamenii de pe o bancă aplecați, ca într-o rugăciune sau ațipeală continuă. Mai sunt și frații lor mai intelectuali, cititorii de cărți. Ei nu se țin de nimic. Nu e nevoie. Ei sunt practic în altă lume, nu au cum să cadă într-un metrou banal. Ar fi jenant.
Și supereficienții sunt o categorie aparte. Ei își dau seama cât timp poți salva dacă iei micu’ dejun (covrig/plăcintă) sau bei cafeaua în metrou, nu ca noi care așteptăm să bem mocca de la muncă. Mai sunt și frații lor, grăbiții. Ei fac slalom pe scări ca să îți ia fața, sau atunci când metroul e plin se pliază ca o foaie de hârtie și rămân pe buza metroului, împiedicând practic închiderea ușilor, și bineînțeles plecarea din stație.
Mai sunt și supertechii. Căști, ceasuri, tablete, readere ultimu’ răcnet. De obicei IT-iști. Nu ai treabă cu ei, căci ei la rându’ lor nu vor să aibă treabă cu pulimea. Da’ soarta rea, le-a făcut rost de job în Pipera, tre’ să îndure acu’.
Cei mai comici sunt oamenii în vârstă care blochează ușa la coborâre, nevrând să iasă din metrou, că mnaaa, dacă nu mai urcă înapoi… uneori mă și întreb unde s-or duce așa de dimineață???
Mai sunt și ascultătorii de muzică, degrabă sheruitori pe feis (căci de ce să nu polueze netu’ cu gusturile lor) combinat cu privitorii de oameni. Dacă văd vreo privire care s-a rătăcit de telefon, îi zâmbesc doar ca să îi văd reacția. Nu e un zâmbet jenat, e un zâmbet în toată regula, fără a fi un rânjet. Puțini oameni zâmbesc înapoi. Majoritatea își schimbă privirea și după aia se uită cu coada ochiului dacă mai ești acolo.